Gand...


luni, 31 august 2009

Ploua de George Bacovia (recita chiar poetul)



Ploua-George Bacovia
Asculta mai multe audio Diverse

4 comentarii:

  1. Bacovia este cel mai mare poet al ploii și al ninsorii din literatura română, lumea creată de el fiind un infern acvatic.
    Ploaia transfigurată de Bacovia lasă cuvintele undeva în urmă, devine ea însăși substanța comunicării. Ploii i se atribuie funcția de cuvânt absolut.Relevanța sonoră a ploii se produce treptat. Inainte de a fi receptată ca un anumit sunet, ploaia e resimțită în acțiunea ei represivă, mecanică, de apocalipsă lichidă.
    Apa este un glas cosmic revărsat asupra individului; sub formă de ploaie sau ninsoare continuă, apa creează neliniște, singurătate, dezagregarea materiei universale.

    RăspundeţiȘtergere
  2. nu-mi place de loc ploaia, nu-mi mai place nici Bacovia. eram fascinata odata de opera lui, dar cu timpul m-am detasat total deoarece este morbid, pesimist... ma intrebam uneori daca omul asta a fost vreodata fericit? daca el a iubit sau a fost iubit? daca a cunoscut gustul zambetului?

    am ales totusi coloana sonora a acestei poezii pentru ca vocea sa este imprimata magnetic acolo. a cunoaste vocea unei personalitati care nu mai este printre noi si nici n-a fost contemporan cu noi aduce intotdeauna emotie.

    interpretarea simbolistica a ploii este superba, dar cum altfel putea fi de la tine? :)

    mersi

    RăspundeţiȘtergere
  3. Bacovia a fost iubit de soția lui, Agatha Grigorescu Bacovia, cea care a scris cartea intitulată ” Bacovia”.
    De ex. ea povestește cum , intr-un an, când el și-a aniversat onomastica și era foarte bolnav,după ce s-au retras musafirii, a rămas cu el în cameră ” aprilie îi trimitea prin jaluzele curcubee ce tremurau pe peretele de care-și rezemase capul, ca să vadă mai bine cum soarele își ia rămas-bun cu trenă lungă de aur peste acoperișuri. Ii mângâiai fruntea și-i spusei că am scris o poezie de ziua sa.
    -Citeste-o!
    Eram emoționată ca niciodată. Am citit primele două strofe.
    Ție
    Inalta frunte, inspirată,
    Câți zeci de ani am dezmierdat-o!
    De când mi-ai spus cu frenezie:
    Rămâi la mine, adorato!

    Zvâcneau sub ea gânduri amare
    Și-atât era de-nflăcărată,
    Că uneori sărutam jarul
    Ce-ardea sub tâmpla argintată...

    M-am oprit, deși nu terminasem. Lacrimile ii inundaseră fața și nu voisem asta. I-am acoperit obrazul înlăcrimat cu obrazul meu...și ne-a îngropat amurgul în razele lui stinse, cum se stingea și viața lui. Se stingea și el presimțea nemiloasa stingere, împotriva căreia încerca să lupte cu ultimele puteri”

    Nu-i așa că este emoționant? Și-n acea zi a murit, ținând-o de mână, după cum relatează:” când mi-am revenit din cumplita emoție, geamurile erau deschise. Privighetorile cântau în mărul de lângă fereastră. Roua scânteia cu miliarde de lacrimi peste întreaga grădină”

    RăspundeţiȘtergere
  4. @ mira

    ma bucur sa aud de la tine ca Bacovia a fost iubit! dar in versurile sale e atata tristete, atata apa, atat mucigai incat zau de ma puteam gandi vreodata ca a putut sa se bucure de soare, de dragoste.

    aducand povestea asta minunata aici, i-ai redat lumina poetului. nu stiu cati cunosc asta. este bine sa se vada si alta fata a celebritatii, nu-i asa? una mai umana, mai profunda, mai emotionanta...

    iti multumesc enorm, privighetoarea mea neobosita :)

    RăspundeţiȘtergere