Gand...


duminică, 27 septembrie 2009

Sirene


The Mermaids


"Intai si-ntai sosi-vei la sirene
Acelea care-ademenesc pe oameni…"
(Homer, Odiseea; trad. G. Murnu)

Poetul antic Homer, in poemul Odiseea care istoriseste calatoria lui Ulise, dupa razboiul troian, inapoi spre insula-i natala, Ithaca, pomeneste de aceste femei ale marii, care traiau pe o insula si ademeneau, cu glasurile lor, calatorii care-si gaseau apoi moartea pe insula fermecata. Ulise si ceilalti navigatori de pe corabie au scapat cu viata urmand sfatul vrajitoarei Circe: Ulise a fost legat zdravan de catarg, pentru a nu putea parasi corabia, iar tovarasii sai si-au astupat urechile cu ceara, ca sa nu auda cantecul vrajit. Nu stim exact cum aratau aceste sirene in viziunea lui Homer; se pare, ca pentru grecii antici, sirenele erau niste femei cu coada de pasare!

In schimb, doua mii de ani mai tarziu, in Evul Mediu, toata lumea stia ca sirenele sunt niste femei cu coada de peste si glas ademenitor, pe cat de frumoase, pe atat de primejdioase. (Dar nu era ceva nou: credinte despre fapturi jumatate om-jumatate peste existau si cu cinci milenii I. Hr. Babilonienii credeau intr-un zeu cu coada de peste, numit Oannes, iar mitologia greaca e plina de zeitati marine cu cozi de peste.)

Chiar si in secolul al XIX-lea, oamenii inca mai credeau in existenta sirenelor. La balciuri, prin circuri, erau expuse asa-numite sirene – niste falsuri dibaci alcatuite, din parti provenind de la animale diferite, de pilda capete si trunchiuri de maimuta la care erau atasate cozi de peste. Alteori, pesti precum pisicile ori vulpile de mare erau prelucrati astfel incat sa arate ca niste mumii ale unor fapturi ciudate, ce corespundeau reprezentarilor din “imaginarul colectiv” cu privire la sirene.

Totusi, pornind de la ideea ca, intr-o legenda, ceva-ceva tot trebuie sa fie adevarat, multi s-au straduit sa descopere samburele de adevar din legenda sirenelor.

Cel mai logic a fost sa se presupuna ca acei calatori care povesteau despre sirene vazusera cine stie ce animal ciudat, necunoscut europenilor, avand o oarecare aparenta de faptura feminina, iar imaginatia povestitorilor, dorinta lor de a-si ului ascultatorii si inevitabila distorsionare a informatiei trecute din gura in gura facusera restul. Dar ce animal putea fi acela? Pai, cel mai probabil, chiar o sirena. Numai ca zoologii de azi inteleg prin sirene altceva decat calatorii din Evul Mediu.

E vorba despre sirenieni, un grup de mamifere acvatice care cuprinde azi numai patru specii, impartite in doua familii: Trichechidae sau Manatidae (cu trei specii - posibil patru, dar inca nu e stabilit cu precizie - numite lamantini, care traiesc in ape dulci) si Dugongidae, care mai cuprinde, in ziua de azi, doar o singura specie: dugongul sau vaca de mare (Dugong dugon), o specie marina. O alta specie inrudita cu dugongul, numita vaca de mare a lui Steller, a disparut in urma cu cca. 200 de ani, exterminata de om.

Sirenienii provin din mamifere terestre care, in urma cu milioane de ani, au patruns in mediul acvatic, dobandind treptat adaptari specifice. Isi duc viata in apele putin adanci din apropierea coastelor oceanice si in estuarele unor fluvii, in rauri si lacuri mari. Se hranesc exclusiv cu plante, avand in ecosistemele acvatice un rol echivalent cu cel al erbivorelor mari in ecosistemele terestre.

Sirenele marii

Dugongul, extrem de interesant pentru zoologi de vreme ce e singurul mamifer erbivor marin, nu are, din nefericire, o relatie prea pasnica cu oamenii; timp de secole, acestia l-au vanat intens pentru carne si grasime. Iata un scenariu propus de zoologi pentru a explica originea mitului sirenelor: aceste animale (dugongii) obisnuiesc sa se hraneasca sub apa, rontaind plante acvatice. Cand sunt deranjate de apropierea unor intrusi, se ridica la suprafata, scotand din apa capul si partea superioara a trunchiului, cu tulpinile plantelor acvatice atarnandu-le pe cap ca niste plete . Probabil, asa se explica faptul ca in multe versiuni a ale legendelor despre “oameni ai marii” se spune ca acestia au parul verde. Femelele au mamelele situate in regiunea toracica, asa ca, aproape de pieptul mamelor, pot fi zariti uneori niste pui – cea mai elocventa imagine care evoca feminitatea. Adaugati la asta faptul ca, pe vremea aceea, calatoriile pe mare puteau dura saptamani sau luni in sir...

Dupa un atat de lung rastimp de singuratate, nu-i de mirare ca bietii marinari vedeau – sau isi imaginau – aceste fapturi greoaie ca pe niste femei ale apelor . (Parca si auzi comentariile pe care le faceau, in vreme ce se uitau, de pe puntea vasului ori de pe mal, la ciudatele sirene grasane care se balaceau la mica departare de ei!) Iar cum, la intoarcerea pa uscat, aceste povesti – istorisite, pesemne, in special la carciuma - treceau din gura-n gura, fiecare le inflorea la randul lui, insistand asupra laturii spectaculoase, adaugand amanunte senzationale menite sa-i lase pe ascultatori cu gura cascata… si uite asa, de la niste mamifere acvatice greoaie si cu ierburi ude pe cap, se ajungea la niste frumoase si ispititoare femei ale apelor. Era ca si cum ar fi jucat “telefonul fara fir” timp de mai multi ani si mai multe generatii.

Sursa: Descopera

2 comentarii:

  1. :)))CE FINAL APOTEOTIC:)))
    Neata Shanti.
    am lecturat postarea ta la cafea si-am mai aflat cate ceva
    sarumana!
    o saptamana minunata!

    p.s.montajul super iar fundalul muzical iti trece usoor un fior rece pe sira spinarii...:P
    foarte frumos!

    RăspundeţiȘtergere
  2. @ gaby

    da, frumoase sunt povestile cu sirene. ar fi interesant sa existe asemenea creaturi cu toate cu majoritatea sustine ca n-ar fi tocmai benefice pentru barbati :))

    muzica de la inceputul videoului cica ar fi cantecul sirenelor in viziunea autorului (din pacate nu stiu cine este), dar suna minunat, chiar induce o stare de autohipnoza

    iti doresc o saptamana fantastica, draga gaby

    RăspundeţiȘtergere