Poezii de Luis Cernuda

Am fost eu

Coloană de foc,
lună de primăvară,
Mare aurie, ochi imenşi.
Am căutat şi am crezut;
Am contemplat apusul,
prins de galeşe vise,
Şi picturile rîvnite în adolescenţă.
Eu am cîntat şi am urcat munţii,
Lumină am fost într-o zi,
Mistuită apoi de flăcări.
Ca o rafală de vînt
Care desface umbrele,
Eu am căzut în întuneric,
În lumea nesăţioasă.
Eu am fost.

Dacă omul ar putea spune

Dacă omul ar putea spune cît de mult iubeşte,
Dacă acesta şi-ar putea înălţa iubirea la ceruri
Ca pe un nor scăldat în lumină;
Dacă precum zidurile prăbuşindu-se,
Întru a se închina adevărului,
Omul şi-ar putea învinge trupul, păstrînd doar miezul iubirii,
Păstrînd doar adevărul
Care nu se numeşte glorie, destin, nici ambiţie,
Ci numai iubire,
Eu aş fi cel care-şi imaginează;
Aş fi acela care cu limba, cu ochii şi cu mîinile lui
Mărturiseşte în faţa lumii adevărul uitat,
Adevărul despre iubire.
Eu nu recunosc o altă libertate decît libertatea de a fi captiv
În altcineva, numele căruia nu-l pot rosti fără să mă treacă fiorii;
Cineva pentru care uit de existenţa mea meschină,
Iar ziua şi noaptea devin pentru mine orice-mi doresc,
Trupul şi sufletul meu plutesc în trupul şi sufletul lui,
Ca şi bîrnele de lemn pe care marea le îneacă sau le salvează
Uşor, ca libertatea iubirii,
Unica libertate care mă face să tresalt,
Unica libertate pentru care aş muri.
Doar tu justifici existenţa mea:
Dacă nu te-aş cunoaşte, nu aş mai trăi;
Dacă aş muri fără a te fi cunoscut, n-aş mai muri, deoarece nici n-aş fi trăit.

Nu iubirea, ci noi înşine murim

Primă inocenţă
Desfiinţată de dorinţă,
Uitare de sine pierdută în altă uitare,
Ramuri împletite una-ntr-alta,
La ce bun să trăiţi, dacă veţi dispărea odată?
Trăieşte doar acela care priveşte
Mereu în faţă ochii aurorei sale,
Trăieşte doar acela care sărută
Trupul îngerului înălţat de iubire.
Fantasme ale suferinţei,
Fantasme-ndepărtate, fantasme străine,
Rodul unei iubiri rătăcite,
Precum amintirile unor vise
Dibuind printre mormintele
Pustii care ne apasă.
Pe acolo se perindă şi gem
Morţii în picioare, vieţile sub lespezi
Lovind neputincioase şi
Rănind umbrele
Cu inutila lor duioşie.
Nu, nu iubirea e cea care moare.

Ce zgomot trist

Ce zgomot trist fac două corpuri cînd se iubesc;

ca şi vîntul de toamnă
cînd se leagănă peste bieţii adolescenţi mutilaţi,
în timp ce mîinile lor plouă:
mîini agere, mîini egoiste, mîini obscene,
cascade de mîini, care odinioară
fuseseră flori în grădina unui buzunar prea mic.
Florile devin nisip şi copiii – frunze;
zgomotul lor uşor e plăcut auzului
cînd aceştia rîd,
cînd se iubesc sau cînd sărută,
mai cu seamă cînd sărută
fundul unui june obosit,
acesta pierdut cîndva în vise zi şi noapte.
Dar copiii ignoră totul
şi nici mîinile lor nu mai plouă precum zic;
astfel că omul, obosit de singurătate şi de vise,
invocă buzunarele care risipesc nisip,
nisipul plin de vrajă al florilor,
pentru ca acestea, într-o zi, să-i împodobească
chipul lui trecut în nefiinţă.

Aş vrea să fiu singur în Sud

Poate că ochii mei lenţi nu vor mai vedea sudul
Cu peisajele lui line dormitînd în voie,
Cu corpuri lungite la umbra florilor
Sau galopînd precum armăsarii sălbatici.
Sudul e un pustiu imens care plînge în timp ce cîntă,
Vocea lui nu se stinge ca trilul păsării rănite;
Spre mare-şi îndreaptă dorinţele lui amare,
Producînd un ecou slab care trăieşte în linişte.
Eu vreau să mă contopesc cu sudul din depărtare;
Acolo ploaia e ca un trandafir desfăcut;
Neaua sudului are un zîmbet alb, hălăduind pe a vîntului coamă.
Întunericul şi lumina sudului sunt la fel de frumoase.

Iubitul Divagheză

S-ar putea ca timpul din infern
Să aibă măsurariul de aici,
Sau poate că este lipsit de măsură,
Nu ştiu. Dincolo de toate, timpul,
Precum zic, se mişcă înapoi.
La fel ca istorioara noastră, a ta şi a mea
(Mai bine zis a mea,
Deşi de partea ta rămîne ocazia şi motivul,
Ceea ce nu-i puţin),
care se repetă din nou
Dinspre sfîrşit spre început.
Rezultă totuşi ciudat
Să trec de la principiul uitării
Către fervoarea iluziei cînd totul
Se animă de prezenţa ta,
Iar de aici la ignorarea
Anterioară întîlnirii noastre.
Astfel că în infern n-aş mai crede
Şi în acelaşi timp, ideea de paradis
S-ar prăbuşi de la sine.
Infern şi paradis,
N-oR fi fiind nişte închipuiri ale noastre
Din viaţa aceasta şi nimic mai mult?
Infern şi paradis – iluzii
Durate de noi din faptele noastre,
Aici, unde iubirea şi ura răsar împreună
Încurajîndu-ne existenţa.
Eu nu vreau o viaţă din care tu să lipseşti:
Să fiu uitat, da, însă nu ignorat de tine.
Urcuşul şi coborîşul
Sunt unul şi acelaşi drum; dorinţa mea
E că la finele acestor căi
Posedaţi de ură ori stăpîniţi de iubire,
De uitare sau de amintire,
Existenţa ta să se consume aici,

Infernul şi paradisul meu.

Luis Cernuda (1902-1963) s-a născut în oraşul Sevilla. A fost discipolul lui Pedro Salinas în oraşul natal, unde şi-a luat licenţa în drept. În anul 1928 pleacă în Toulouse, unde predă limba spaniolă. În 1931, revine în Madrid şi îndeplineşte diferite misiuni pedagogice la dispoziţia Guvernului republican. În timpul războiului civil emigrează în Anglia şi este profesor de spaniolă la Universitatea din Glasgow (1939-1943), iar din 1943 pînă în 1945 predă spaniola la Universitatea din Cambridge. Pleacă în Statele Unite în 1947 şi predă literatura spaniolă la un colegiu de prestigiu pînă în anul 1952. A mai lucrat ca profesor universitar în Méjico, oraş în care a şi decedat în luna noiembrie 1963.

Semnează mai multe cărţi de poezie de o rară frumuseţe, între care Profilul aerului (Málaga, 1927); Unde locuieşte uitarea (Madrid, 1934); Realitate şi dorinţă (Madrid, 1936); Ca şi cum cineva aşteaptă zorii (Buenos Aires, 1947); Devastarea iluziei (Méjico, 1962); Plăceri interzise şi altele.

La fel ca înaintaşul său Gustavo Adolfo Bécquer, Luis Cernuda are o atracţie deosebită pentru poeţii Nordului, în special pentru romantici de felul lui Krats sau Hölderlin, aducînd prin aceasta un suflu proaspăt poeziei spaniole. Rebel şi pur, poetul îşi exprimă dezamăgirea pentru viaţă şi răutatea lumii, folosind un limbaj de o aleasă frumuseţe, de o perfecţiune şi o simplitate profundă. Deşi n-a avut niciodată popularitatea creaţiei lui F. G. Lorca, poezia lui Luis Cernuda ocupă un loc aparte, distins în lirica poeţilor spanioli, care aparţin Grupului de la 1927, devenind idolul viitoarei generaţii de poeţi, din care fac parte Francisco Brines, Claudio Rodríguez şi alţi poeţi valoroşi. (Ion Reniţă)