Un om, un destin, un caracter...

Cu multi ani in urma am cunoscut un om care nu zambea niciodata. Chipul ii fusese adanc cioplit de suferinta. Traia numai in trecut. Prezentul era ca si inexistent. Nu-l bucurau nici rezultatele sau reusitele profesionale si familiare.

Avusese un destin tragic. Cu siguranta nu era unicul om care trecuse prin necazuri dar cu certitudine este singurul om ce nu a putut sa-si depaseasca niciodata istoria propriei vieti. Atinsese atat de jos propria-i durere incat nu mai reusise sa se ridice in alta stare. Nici macar pentru o clipa. Pe mine ma fascina la el suferinta neimpartasita, descarnata. Era asemeni un tipat prelung venit de undeva din vremuri stravechi, obosite, cernite. Pe el il fascina la mine bucuria de a trai altfel, intotdeauna altfel, chiar si dupa mari caderi...

Avusese o functie inalta si din pozitia sociala ocupata, de-a lungul timpului reusise sa plateasca cateva polite celor care-i gresise crunt, care-l umilise, care-l dezumanizase., care-l cladisera in omul de astazi. Dar n-a fost satisfacut niciodata. Mereu i se parea ca cei ce i-au gresit ar trebui sa plateasca si mai mult. Cat? Poate nici el nu stia cat sau pana unde. Durerea sa parea fara limita, abisala. Atinsese treapta cea mai de jos a suferintei psihice incat se golise complet. Se multumea sa se cuibareasca mut in acel intunecat loc fara intentia de a privi vreodata spre lumina. Nu mai putea atinge bucuria, placerea, multumirea, frumosul, viata in toata complexitatea ei...

Intr-o zi, stand cu el de vorba, l-am vazut schitand un mic, foarte mic zambet. Mi se parea ireal. Atat de ireal incat l-am si intrebat:
-"Zambiti?"
Prins parca intr-o postura prea umana, oarecum dezvelit de platosa ce-i acoperea constant chipul, si-a ucis imediat zambetul nastrusnic. Din ochi ii tasneau tacute doua lacrimi. Stateau spanzurate si pareau ca nici ele n-aveau voie sa-si duca povestea trista pe obrazul sau uscat....

In alta zi l-am intrebat:
-"Ati facut vreodata o fapta buna pentru cineva?"
Uimit, ma priveste ferm ca si cum intrebarea mea parea ca-l dezechilibreaza din nou.
- "Nu, raspunde el taios. N-am facut nimanui nici un bine pentru ca nici mie nu mi-a facut nimeni nici un bine. Eu nu am prieteni si n-am avut niciodata. Singurele fiinte in care ma incred sunt cainii. Ei au fost si raman viata mea. Pentru ei traiesc."

Da, cainii erau tot ceea ce-l mai tinea in viata cu toate ca avea familie. Familia insa nu reprezenta absolut nimic pentru el. Nimic cu exceptia ajutorului oferit in cresterea cainilor.

Destinul acestui om m-a marcat atat de puternic incat deseori ma gandeam la el si la ce ar fi putut sa fie daca nu era asa. Si tot rascolindu-mi amintiri si situatii, am descoperit concluzia:

Omul a cunoscut pragul cel mai de jos al suferintei psihice. S-a oprit acolo dar nu a stiut sa se goleasca de tot ceea ce ii macina viata. A preferat sa se blocheze definitiv in propria sa eroare. I s-au dat diverse lectii in viata iar el, in loc sa invete ceea ce avea de invatat din fiecare, nu a facut altceva decat sa adauge de fiecare data inca o lectie la colectia sa de neimpliniri , tristeti si suferinte. Si uite-asa a adunat un maldar de lectii traite inutil. N-a stiut niciodata ca in el sta puterea si forta de a merge mai departe, complet schimbat si complet nou. Singurul lui efort ce trebuia sa-l faca era acela de a invata ceea ce trebuie din toate astea. Dar n-a inteles nimic, absolut nimic din destinul sau...

Nu, durerea ii imbatranise odata cu trupul si nu-l ridicase deasupra bunurilor pamantesti!! In privinta asta inselase pe toata lumea. Se inselase chiar si pe el insusi. De fapt, calcase totul in picioare ca sa ramana in starea asta rece, impasibila, impenetrabila aparent. Sa fi fost egoism, ingamfare sau nestiinta? Pentru ca da, trebuie sa recunosc ca isi purta durerea cu demnitate. Oare ar fi dorit in strafundurile sufletului sau sa stearga totul, sa reinceapa totul de la capat?

Acum, la batranete, isi vede viata asa cum fusese. Dar este prea tarziu! Ceasul e aproape de 12 noaptea....