Hoitarii de FĂNUŞ NEAGU

Merita citit de toti romanii care mai gandesc romaneste si care n-au sufletul pervertit de ura, invidie, nimicnicie. Merita citit si pentru a intelege cum sunt alti romani de langa noi. Merita sa ne intrebam daca in tarisoara asta mai exista o farama de respect pentru valoare, moarte, viata, morala, idei, sacrificiu? Merita sa ne intrebam daca patriotismul n-a cazut in desuetudine? Merita sa ne intrebam ce cautam in tara asta plina de hulpavi, hoitari, prostituate, trepanati, hidosi spiritual?

Mi-e rusine si mi-e greata ca in tarisoara asta dezbinata de atatea interese personale, exista romani ca cei exemplificati in articolul lui Fanus Neagu pentru care eu, o biata femeie, mi-am pus viata in pericol in '89! Din aceste motive si inca o mie, nu ma mai incearca nici un sentiment de patriotism, n-am nici o mila fata de nimeni, nu port nici o mandrie de roman pentru ca mi-e sila sa stiu ca langa mine respira si traiesc pe picior mare asemenea specimene jalnice. Daca ar fi exceptii, n-ar fi o problema, dar s-au generalizat. Asta e mare problema cu care se confrunta societatea romaneasca! Noi suntem toti de vina ca le-am permis acestori scursori sa urce in varfuri! Pana nu ne vindecam de boala asta, nimic nu se va schimba in Romania!

"Observ, plin de furie, că, de la o vreme, ori de cîte ori dispare în noaptea veşniciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deşertul gîndirii se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent.

Am în minte două cazuri care m-au cutremurat: valul de insulte azvîrlit din prăpastia urii asupra criticului Mihai Ungheanu, avîndu-l ca autor pe Vladimir Tismăneanu, precum şi vîrtejul de isterie barbară dezlănţuit la TVR 1 de Andrei Cornea împotriva lui Adrian Păunescu. Ţin să precizez că n-am schimbat în viaţa mea o vorbă cu domnii mai sus-pomeniţi. Nu-i duşmănesc, nu-i preţuiesc, iar pînă acum mi-erau total indiferenţi.

I-am privit uluit cum împroşcau cu bale de turbare pe aceşti colegi ai mei, pe care i-am iubit o viaţă întreagă, şi mă opresc astăzi o clipă să-i întreb pe cei doi ticăloşi: Cum de îndrăzniţi să ne înjuraţi morţii, chiar în ziua cînd îi ducem la groapă? De unde această pornire imbecilă de a ne spurca izvoarele? Poftei voastre scelerate de a ne însîngera zilele cînd ne e sufletul cernit, mă simt dator să îi răspund cu aceeaşi vehemenţă. Sînteţi doi provocatori de duzină, două jerpelituri. Să ne înţelegem, aveţi tot dreptul să nu vă placă ce au scris Mihai Ungheanu sau Adrian Păunescu - gusturile nu se discută, nu se amendează - dar sînteţi de-a dreptul ticăloşi cînd voi, fiii unor torţionari comunişti, veniţi şi îi acuzaţi pe prietenii noştri dispăruţi că fac parte din şirul marilor vinovaţi care au întronat şi slujit dictatura stalinistă în România.

Să tragem răbojul din grindă şi să socotim: tatăl dumitale, domnule Vladimir Tismăneanu, cunoscut sub numele de Leon Tismineţchi, zis Ciungul, a fost agent KGB de cînd a dat în pămînt şi pînă a murit. Stabilit în România după 23 august 1944, el raporta periodic Ambasadei sovietice tot ceea ce se întîmpla în cadrul CC al PCR. La cererea expresă a lui Gheorghiu-Dej, Hruşciov a aprobat să fie eliminat din cadrele activului de conducere. A fost trecut lucrător la Editura Politică, sub conducerea lui Walter Roman, unde a tradus, sînt dator s-o spun, în chip excelent, operele lui Vladimir Ilici Lenin. Ani lungi m-am delectat cu scăpărătoarele lui întorsături de fraze. Reproduc din memorie o misivă a lui Lenin către un secretar PCUS de gubernie: "Stimate tovarăşe N, pentru victoria revoluţiei, împuşcă-i imediat pe toţi culacii din gubernie, pe toţi ţăranii mijlocaşi şi pe şovăielnici". Acest şi adverbial îi dă şi astăzi emoţii calofilului care sînt. Pe cînd tatăl tău se străduia să ne pună sub ochi asemenea "opere", tatăl lui Mihai Ungheanu ara pămîntul în arida cîmpie a Bărăganului. N-a fost membru al PCR, dar, se înţelege de la sine, el a impus comunismul în România.

Şi acum între noi, domnule Andrei Cornea. Vreau să te învăţ o rugăciune musulmană. Iat-o: Dă-mi, Doamne, să ştiu multe, dar să nu trec prin toate. Dar nu! Tu, balaure filozof (cu s sau cu z, nu ştiu cum îţi convine?), vrei să treci de-a curmezişul prin toate şanţurile.

Adrian Păunescu este, după părerea mea, un poet excepţional. Uneori, cu aspre scăderi. Dar nu asta mi s-a părut că te interesează pe dumneata, ci faptul că, în timpul comunismului (adică în timpul vieţii noastre!), a scris cînd n-a avut încotro şi versuri închinate regimului pe care atît de mult îl urăşti, încît îmi vine să cred că eu, şi nu dumneata, sînt fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948 şi 1954. Domnul Paul Cornea, pentru cultura căruia nutresc un deosebit respect, era în acei ani legătura directă a tuturor organizaţiilor de tineret cu următorii tovarăşi din conducerea superioară: Ioşka Chişinevski, Leonte Răutu şi Ofelia Manole.

Chişinevski a fost poate cel mai mare ticălos dintre toţi comuniştii care au pus pingeaua pe grumazul ţării ăsteia. Răutu nu lăsa să mişte nici frunza, nici ramul şi nici un vers din Eminescu. Iar Ofelia Manole... ei, tovarăşa Ofelia Manole, secretară de partid a Comitetului regional Bucureşti, a fost cea mai sumbră ticăloasă care a trecut pe Bulevardul Magheru.

Bătrînii scriitori pe care i-am cunoscut şi care mi-au rămas în inimă ca mari maeştri preferau să ajungă în Piaţa Unirii ocolind pe la Giurgiu decît să dea ochii cu tovarăşa Manole. Cred că nici Elena Ceauşescu n-a reuşit decît arareori s-o egaleze pe tovarăşa Manole. Cu toţii au răsuflat uşuraţi în ziua cînd un soldat, îndrăgostit de nepoata tovarăşei, a introdus două rafale de gloanţe în inima ei iubitoare de literatură, pe motiv că i-a refuzat mîna nepoatei sale. Dacă ai şti ce jale a fost în Bucureşti, şi acum sînt oameni care lăcrimează!

În anul 1948, cînd tatăl dumitale ţinea o strînsă legătură cu corifeii comunismului românesc, învăţătorul Constantin Păunescu, din comuna Bârca, judeţul Dolj, intra în închisoare pentru ani lungi şi grei fiindcă fusese membru al Partidului Liberal. Nu ştiu dacă veniseşi pe lume, dar tocmai în anul acela (ca să vezi brodeală!) marele George Călinescu era dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate şi în locul lui era numit un dentist, un tinichigiu (bine-a zis psalmistul mai anul trecut că şi azi avem nevoie de tinichigii şi chelneri), răspunzînd la numele de Ion Vitner, şi care-l avea asistent - ţin'te bine, neică! - pe tovarăşul Paul Cornea. Buldozere, progres şi luptă pentru ridicarea României pe noi culmi. Călinescu nu s-a mai întors niciodată la catedră. Nea Costică Păunescu s-a întors acasă ca să moară. Iar Adrian, fiul său, trebuie să plătească în eternitate pentru faptul că nea Costică a ales greşit: în loc să se ţină de pulpana roşie a lui Papaşa, credea în Brătieni şi în I.G. Duca. Cînd mor scriitori ca Ungheanu şi Păunescu, neamul românesc simte că i se rupe un braţ, un rîu sau un codru.

Norocul acestui pămînt este că în aceeaşi noapte, undeva într-un sat sau într-un oraş, la apus de lună sau la răsărit de soare, se naşte un alt soldat care să acopere tranşeea rămasă goală."